De ce sunt intelectuali lasi ?

„Ati vazut vreodata un „intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei mari prefaceri internationale? Nu numai ca e uluit si neinformat; asta înca n-ar fi o rusine prea mare. Dar e de-a dreptul inspaimantat, e coplesit de frica, e paralizat de panica. Umbla aiurit, pune întrebari oricui, asculta pe oricine îi vorbeste, are o încredere oarba în orice dobitoc politic – si tremura pentru viata si libertatea lui ca si cel din urma dintre sclavi. Numai atunci îsi da el seama ce putin s-a „interesat” de viata sociala din jurul sau. Si cauta pretutindeni sprijin si încurajare. Renunta la orice demnitate personala, uita cu desavarsire misiunea lui istorica: frica face din el o lichea sau un sclav. De cate ori plutesc în aer psihoze politice, de cate ori se întampla sau se asteapta ceva grav – o revolutie, o reforma acerba, un atentat, o schimbare esentiala a ordinii sociale – bietul „intelectual” român îsi pierde mintile. (Fireste, vorbesc numai de „intelectualul” pur, de cel fara aderente cu partidele sau grupurile politice). Încearca atunci sa faca cele mai umilitoare tranzactii; si nu de ordin concret, politic, ci tranzactii fara nici un profit, fara nici o eficacitate. Marturiseste oricarui om întalnit ca aproba anumite gesturi politice, ca si el a gandit asa, ca bine se face ce se face etc. În noaptea insurectiei comuniste de la atelierele Grivita, am întalnit un excelent romanicier, care, afland de cele ce s-au întamplat, mi-a deschis repede ultimul sau roman, aparut în zilele acelea, ca sa-mi arate ca si el a promovat o revolutie sociala si antiburgheza. Poate ca asa era. Dar nu lucrul acesta e semnificativ. Ci faptul ca excelentul romancier s-a grabit sa-si caute puncte de contact cu o miscare sociala despre care nu stia nimic, nu stia cine o face si contra cui, daca are sorti de izbanda si de eficacitate etc. Nu stia nimic. Scos din preocuparile lui „intelectuale”, i-a fost frica. Tot asa dupa cum le-a fost frica tuturor intelectualilor crestini de succesele „Garzii de fier” – si au început sa o aprobe nu pentru ca le convenea programul „Garzii”, ci pentru ca se temeau sa nu fie suspectati si persecutati dupa o eventuala victorie a ei. Nu am nimic de zis contra „intelectualilor” care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnati de o anumitã constiinta sociala sau nationala. Dar îmi repugna lasitatea intelectualilor apolitici, care îsi descoperã deodata aderenta cu o miscare sociala în pragul izbanzii (sau care numai pare astfel). Si ei nu fac asta din interes, caci cei mai multi n-au nimic de castigat, ca „intelectuali”, dintr-o asemenea misare. O fac pur si simplu din frica, din lasitate. Frica ce îsi are radacina în lipsa de constiinta „functionala” (daca ni se iarta expresia), în lipsa constiintei ca ei, „intelectualii”, reprezinta – în pofida oricarei violente si a oricarei prostii politice – singura forta invicibila a unei natiuni. Daca orice intelectual si-ar da seama ce reprezinta el în societatea româneascã, si, mai ales, pe cine reprezinta el – putin i-ar pasa atunci de orice revolutie, de orice razboi, de orice criza politica. Mare sau mica, biruita sau victorioasa, o natiune nu înfrunta eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin taranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gandeste, se descopera si se creeaza între hotarele ei. Ceasul de azi sau de maine poate fi stapanit de oricine; poate fi stapanit chiar de dusmani; fara ca o natiune sa piara. Fortele care musca din eternitate, fortele care sustin istoria unei tari si-i alimenteazã misiunea ei – n-au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate si exaltate numai de catre „intelectualii” unei tari, de anvagarda care, singura pe frontierele timpului, lupta contra neantului. Atatea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru ca n-au existat secole creiere care sa domine masa amorfa si efemeridele istoriei, sa creeze valori sufletesti, sa nutreasca o cultura. Aproape toate republicile sud-americane traiesc aceeasi existentã periferica, semi-istorica, asteptand ca timpul sa le suprime geografia si neantul sa le înghita actuala lor viata „politica”. Deci, asta reprezinta „intelectualii”: lupta contra neantului, a mortii; permanenta afirmare a geniului, virilitatii, puterii de creatie a unei natiuni. Si, ca atare, n-au de ce sa se teama, sa intre în panica si sa se umileasca în fata unei miscari politice cu sanse de succes. Mai întai, pentru ca orice miscare politica îsi are radacinile în ideile unui intelectual sau unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireste, nici de guvernare, nici de legislatii abstracte, ci de revolutii, de forme de reactiuni concrete, istorice). Si, în al doilea rand, pentru ca nici o revolutie si nici un act politic nu îl privesc direct pe intelectual. Pot privi, în orice caz, numai interesele lui de breasla, confortul lui, familia lui. În ceasul în care ceva se întampla politic, deci se consuma – intelectualul se afla cu mult înainte, ocupat sa creeze ceva care sa muste din eternitate, sau sa faca ceva care numai dupa multi ani va fi precipitat în strada, va capata valoare politica. În ceasul unei revolutii sau unei crize, intelectualul adevarat se afla prea departe ca sa se mai poata întoarce înapoi… El a trecut demult pe acolo. Ceea ce pare nou pentru mase este demult trait, asimilat, consumat pentru el. Indiferenta fata de politica, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranta si întelegere. Dai o mana de ajutor si treci mai departe. Dar, în nici un caz, nu merita sa-ti pierzi cumpatul, sa-ti iesi din fire si sa pactizezi cu oricine – uitand ca nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Îti pierzi libertatea? Asta nu ti-o poate lua nimeni. Îti primejduiesti situatia materiala? Asta priveste familia ta, nu pe tine. Îti risti viata? Ei si? Acel pe care îl reprezinti nu moare niciodata. Daca crezi altfel, renunta la „intelectualitate” si fa-te om politic.”

Mircea Eliade  – 1 noiembrie 1934

Citind de curand acest text al lui Mircea Eliade, nu m-am putut abtine sa nu-l compar cu mentalitatea si stiinta unui adevarat crestin. Crestinii adevarati sunt asa cum spune Mircea Eliade aici, ca trebuie sa fie un intelectual adevarat. Stiu dinainte multe lucruri, nu prea pot fi prinsi pe picior gresit, si participa cu tot ce pot la binele comun, dar sunt cu mult inaintea celorlalti in cunoasterea fenomeneleor acestei lumi, si a celei viitoare. Dupa cum puteti constata, Mircea Eliade a pus cuvantul intelectual intre ghilimele, sugerand astfel ca nu numai cei cu multa carte, scoli si multe diplome pot fi denumiti astfel, ci orice minte isteata, creatoare, scormonitoare si deschisa la lucrurile cu adevarat esentiale, si nu doar la manelele si caterinca de moment a vremurilor. Intelectual poate fi in acest caz si taranul, si muncitorul, si analfabetul, si academicianul, si profesorul si gospodina, ORICINE.

Un crestin adevarat ca si un „intelectual” adevarat, s-a intors demult de pe drumurile pe care altii abia pornesc, si are in permanenta o viziune mai avansata decat toti ceilalti din veacul lui. Crestinii doar cu numele, nu si cu trairea si cunoasterea, sunt la fel ca oricare intelectual las si nestiutor, descris aici de Mircea Eliade. Cred ca si titlul „De ce sunt crestini lasi ?” ar fi mers la fel de bine.

Cu respect,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s