Fara scapare

există un loc în inimă care
nu va fi niciodată umplut

un spaţiu

şi chiar în cele mai
bune zile ale noastre
şi-n cele mai
fericite momente

vom şti asta

vom şti asta
mai acut
ca altădată

există un loc în inimă care
nu va fi niciodată umplut
iar noi vom aştepta
şi vom tot aştepta
în acel spaţiu.

Charles Bukowski

Stelele-n cer

Stelele-n cer
Deasupra marilor
Ard departarilor
Pana ce pier.

Dupa un semn
Clatind catargele
Tremura largele
Vase de lemn;

Niste cetati
Plutind pe marile
Si miscatoarele
Pustietati.

Stol de cocori
Apuca-ntinsele
Si necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboara ce pot
Si-a lor intrecere
Vecinica trecere:
Asta e tot…

Floare de crang,
Astfel vietile
Si tineretile
Trec si se stang.

Orice noroc
Si-ntinde-aripile,
Gonit de clipele
Starii de loc.

Pana nu mor
Pleaca-te, ingere,
La trista-mi plangere
Plina de-amor.

Nu e pacat
Ca sa se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Mihai Eminescu

Drumul

Gânditor şi cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă, brutal,
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

Marin Sorescu

Nichita Stanescu, simplu

Motto: “Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge care vorbeşte.”
Nichita Stanescu

Astazi, 31 martie, este ziua de nastere a unui frumos si zanatic poet roman: Nichita Stanescu. In zilele tineretii mele, doi poeti faceau legea in poezia romaneasca, ambii de exceptie: Nichita Stanescu si Marin Sorescu. Erau cei mai interesanti, cei mai cool, cum s-ar spune astazi. Au scris multa poezie in versuri albe, ceva inedit fata de poezia clasica, si nu aveai cum sa nu fii curios sa citesti asa ceva. Eu sunt un mare iubitor de poezie si de Nichita, de Sorescu, si de multi altii, si de aceea am facut si pe acest blog, o categorie intitulata “Poezie si Muzica”, loc in care am postat multe poezii superbe marca Nichita Stanescu, asortate cu muzica of course, puteti sa aruncati o privire daca vreti … Dar nu despre asta vreau sa scriu astazi. Astazi vreau sa scriu despre poezie si despre Dumnezeu, despre umanitate, despre frumos si urat, bine si rau, lumina si intuneric. Ce are in comun Dumnezeu cu poezia sau poezia cu Dumnezeu? Unii nu vad nicio legatura, asa cum altii pot sa faca cate legaturi vor ei, dar un lucru este sigur, Dumnezeu are legatura cu tot ce este nobil si frumos, cu tot ce este minunat si adevarat, cu tot ce este desavarsit. Dumnezeu este frumusete pura, este educatie si cultura la superlativ, este muzica si arta in toate felurile, este arhitectura universala de top, si visare, este design de inalta clasa, gandire creativa si revolutionara, toate acestea si multe altele, imbracate in mantia unui caracter desavarsit, si a unei moralitati fara egal, si fara cusur.

Daca ar fi sa aleg o poezie sau doar niste versuri din geniala scriere a lui Nichita, asi alege poezia “Poem”:

“Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”

Recunosc ca si acum, cand scriu aceste randuri si dau un Copy/Paste ca poezia sa se aseze in articol, ma infior, si pielea se increteste, se buburizeaza de emotie si de placere… Iubesc foarte mult aceste patru versuri. Pentru mine ele inseamna atat de multe… Inseamna iubire, tandrete, grija fata de ceva sau cineva, inseamna delicatete, intelegere profunda, gingasie, responsabilitate, emotie, din nou dragoste, si mereu dragoste, sincera, curata, nobila, sufleteasca si trupeasca, inseamna ca-ti pasa, ca apreciezi, ca simti, ca traiesti cu bucurie si placere, dar si cu infinita precautie, minunea vietii si a frumosului, a dragostei impartasite sau nu, a dragostei eterne fata de ceva sau cineva frumos, minunat, superb, sublim: dragostea! Da, dragostea fata de dragoste! Dragostea inglobeaza tot, oameni si lucruri. Dragostea si credinta, increderea in celalalt, muta muntii din loc. Si asta ma duce cu gandul la femeile iubite, dar si la Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste eterna. Ma duce cu gandul la Hristos, la dragostea, increderea si frumusetea absoluta. Ma duce cu gandul si la ziua aceea in care Isus Hristos le spala picioarele ucenicilor Sai. De ce face Isus asta, pentru ca ii iubeste profund, ii iubeste neconditionat, ii iubeste etern, ii iubeste pana la capat, asa cum frumos se spune in Evanghelia dupa Ioan: “Inainte de praznicul Pastilor, Isus, ca Cel care stia ca I-a sosit ceasul sa plece din lumea aceasta la Tatal, si, fiindca iubea pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat. In timpul Cinei, dupa ce Diavolul pusese in inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gandul sa-L vanda, Isus, fiindca stia ca Tatal Ii daduse toate lucrurile in maini, ca de la Dumnezeu a venit si la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masa, S-a dezbracat de hainele Lui, a luat un stergar si S-a incins cu el. Apoi a turnat apa intr-un lighean si a inceput sa spele picioarele ucenicilor si sa le stearga cu stergarul cu care era incins. … „Intelegeti voi ce v-am facut Eu? Voi Ma numiti „Invatatorul si Domnul” si bine ziceti, caci sunt. Deci daca Eu, Domnul si Invatatorul vostru, v-am spalat picioarele, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora. Pentru ca Eu v-am dat o pilda, ca si voi sa faceti cum am facut Eu.”

Ce poate sa fie mai frumos de atat? Ce poate sa fie mai minunat, mai superb, mai inaltator ca acest gest, gest care va fi dus la limita lui maxima pe cruce. Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamantului, Creatorul nostru, al tuturor, ne spala mai intai picioarele, iar apoi ne spala de pacat si de moarte cu sangele Sau, adica cu Viata Sa fara de pacat, si fara de sfarsit, viata pe care ne-o daruieste fara ezitare, noua, dusmanilor lui de moarte, dupa cum s-a vazut. Ce Dumnezeu minunat! Ce Dumnezeu sublim! Ce Dumnezeu mare, desi pare mic, un servitor, un nimeni. El ne-a dat o lectie, ca si poetul, cati am inteles-o, cati o traim, cati o intelegem, cati o pretuim? Si pentru ca suntem aici, vreau sa va mai spun inca o data, si inca o data, si inca o data, ca Viul Dumnezeu, nu este imbecilul prezentat de bisericile si cultele acestei lumi. Dumnezeul Bibliei nu este idiotul care va cere sa pupati oase de morti, icoane, adica carpe si lemne, statui de sfinti, sa va tarati ca viermii pe pamant in coate si pe genunchi. Dumnezeul cel Viu si adevarat nu va cere sa fiti cretini, nu va cere sa faceti toate aceste ineptii si multe altele, nu va cere sa va dati cu curul de pamant in bisericile voastre penibile, Dumnezeu nu va cere nimic din toate prostiile pe care le faceti voi in numele Lui, Dumnezeu va cere un singur lucru: sa intelegeti ce a facut El si sa apreciati. Sa intelegeti ce este dragostea adevarata si modestia, sa va iubiti semenii ca pe voi insiva. Bisericile nu-l prezinta pe acest Dumnezeu, bisericile prezinta lumii clona Lui satanizata, adica acel Dumnezeu penibil si oligofren, care le cere oamenilor lucruri aberante, iar daca oamenii nu vor sa le faca pentru ca sunt imbecile, imediat se supara si trimite Guvid-19 peste lume. Nu dragi prieteni si neprieteni, nu acesta este Dumnezeul Bibliei, acesta este Dracu’, adica lupul in piele de oaie. Era un banc care spunea asa: Stiti de ce miros picioarele? Nu! Pentru ca pornesc din cur. Da, de peste 2000 de ani, lumea crede ca picioarele lui Dumnezeu pornesc din cur, lumea crede ca Dumnezeu este doar un criminal aberant sau crede ca Dumnezeu le cere oamenilor sa faca aberatiile descrise mai sus, si multe alte enormitati. Multi calca fara jena pe sarutul Creatorului, atei sau credinciosi, crezandu-l sarutul lui Iuda. De peste 2000 de ani, ne batem joc de noi, strivind sarutul Creatorului, de pe talpile picioarelor noastre. Nu ne pasa! Facand asta, este normal sa strivim si saruturile semenilor nostri. Intram cu ele, cu picioarele, si implicit cu sarutul cel sublim, prin sange omenesc, prin suflete, prin fecale, la propriu sau la figurat, peste tot pe unde este urat si intuneric. Nu stiu daca Nichita s-a gandit la tot ceea ce am scries eu aici, dupa stiinta mea, el era mai spre ateism, dar despre relatia lui cu Dumnezeu, stiu doar ei, el si Dumnezeu, dar cu siguranta, si nu am niciun dubiu aici, s-a gandit la ceea ce am spus la inceput, s-a gandit la dragoste, la frumos, la apreciere, la grija, la impreuna simtire, la respect reciproc, la dragoste, la dragoste, la dor, la neuitare…, la dragoste, la…, la… Si sa nu uitam ca si Dumnezeu ne spune acelasi lucru, ca El, Dumnezeu, este dragoste, este dragostea perfecta, desavarsita, ireal de frumoasa, dragoste intrupata pentru noi. Dumnezeu ne-a pus pe noi, oamenii, pe doua picioare, nu pe patru sau mai multe, ca sa avem verticalitatea si demnitatea Creatorului.

“Cine nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre. Preaiubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii.”

Nu Dumnezeu ne trimite bolile, suferinta, dezastrele, jalea, tanguirea si moartea, ci Dracu’. Nu Dumnezeu ne striveste sarutul din talpa piciorului, ci Dracu’ si oamenii care il urmeaza, iar acestia sunt MAJORITATEA, din nefericire. Ar fi frumos sa nu ne strivim saruturile unii altora, dar in aceasta lume, lumea pacatului si a mortii, acest lucru este posibil la foarte putin oameni. Doar la cei care apreciaza tot ceea ce am spus aici, dar si multe alte lucruri si sentimente frumoase si bune, si care inteleg corect lucrurile.

Nichita, minunatul Nichita, pune sublimul in patru randuri, pune in patru randuri, visul dragostei eterne si desavarsite, delicata, sensibila si responsabila, simtitoare si profunda, dragostea adevarata. Superb! Indiferent ce iubesti, oameni, lucruri sau pe Dumnezeu, dragostea trebuie sa fie mereu aceeasi. Dragostea este mereu egala cu ea insasi, asa ca draga muritorule, daca intalnesti o astfel de dragoste pe drumul vietii tale, bucura-te de ea ca un copil, țopăie de fericire, savureaz-o si traieste-o cat de mult poti, este unica, si sa mai stii ca Dumnezeu ne iubeste pe toti in acelasi fel. De cate ori vei intalni femeia sau barbatul care are grija cu sfintenie si delicatete de sarutul tau de pe talpa piciorului ei/lui, sa stii ca este ca si cum l-ai fi intalnit pe Dumnezeu. Bucura-te, apreciaza, iubeste la fel. Si ce este cel mai important, este faptul ca o astfel de dragoste EXISTA! Este vie si nemuritoare!

Toate acestea fiind zise, “Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”

Cu respect,

New MARIZA la Bucuresti

Motto: „FADO, Patrimoniu Imaterial al Umanitatii”

Aseara, 15 Mai 2014, am fost sa o revad pe Mariza, care dupa 4 ani, a revenit la Bucuresti pentru un nou concert, in cadrul turneului „Mariza World Tour 2014„. Ce repede au trecut 4 ani! Asa cum am promis dupa ultimul ei concert la Bucuresti, din noiembrie 2010, cum ca am sa merg sa o revad daca mai vine la Bucuresti, concert despre care acum 4 ani am scris AICI, am fost joi 15 Mai, la Sala Palatului, sa o revad pe Mariza, dupa acesti 4 ani scursi atat de repede. Am descoperit cu surprindere, o… NEW MARIZA. O alta Mariza. Mariza nu a mai cantat ca acum patru ani. Mariza a fost alta. O New Mariza, adica un pic mai vivace, mai saltareata, mai plina de viata in tot ceea ce a facut ea pe scena, inclusiv cu cantecele. Aproape totul a fost reinterpretat. A aparut in 2014 la Bucuresti, o Mariza mai… comerciala, mai „rock”, mai fara… emotie transmisa, asa cum bine a remarcat Carmen, sotia mea. O astfel de Mariza prindea contur in fata noastra. DA, acestui spectacol, i-a lipsit emotia, adica sufletul! Vocea Marizei: impecabila, superba, unica. Tinuta scenica, la fel. Interpretarea… in unele momente, cam putine din nefericire, superba, minunata, iar in multe altele, cam prea „fortata” pe alocuri, prea „vivace”, cu accente prea tari pe anumite pasaje si cuvinte ale pieselor, accente care mie nu mi-au placut deloc. Acest vivace, acest saltaret putin prea apasat, dupa gustul meu, aceste accente putin prea tari, dupa gustul meu, au facut ca emotia si farmecul fado-ului marizian de acum 4 ani, sa paleasca, sa dispara in mare parte. Sa nu mai fie acelasi. Nici emotia, si nici fado-ul. Eu asta am simtit, in ciuda catorva momente memorabile, ca acela in care Mariza a cantat fara microfon, si se auzea foarte, foarte bine, in Sala Palatului, care dupa cum se stie, este o sala surda, adica fara rezonanta, totul bazandu-se doar pe amplificare. Ei bine, in aceasta sala surda, Mariza a cantat minunat FARA MICROFON, o parte dintr-o melodie. O performanta extraordinara. Vocea a sunat perfect.

Mariza.jpg

Spectacolul a inceput la ora 20.10. Se stie ca romanii vin greu la spectacole. Se lasa asteptati. Adica nu prea sunt punctuali. Prima melodie din spectacol s-a auzit destul de prost, atat vocea cat si instrumentele. Probabil ca nu era reglajul bun. Apoi, la urmatoarea melodie, totul s-a reglat, si a fost mult mai bine. Mariza a inceput sa cante si sa povesteasca. Prea mult cred eu. Prea multe povesti, si prea multa interactiune cu sala. Era foarte vie, foarte vioaie, foarte pusa pe povesti. Nimic rau mi-am spus. Un pic de veselie, de ritm mai alert, nu strica niciodata intr-un concert de fado. Dar lucrurile au continuat cam in acelasi fel, aproape tot concertul, cu mici exceptii. Mariza ne-a spus ca in acesti 4 ani de cand nu ne-am mai vazut, au avut loc cateva schimbari importante in viata ei. S-a casatorit si a devenit mama. Frumos! De aici pofta aceasta de viata si de vorba in plus?! Poate da, nu stiu, dar nu a fost benefica pentru stilul ei, si pentru economia concertului. Sigur ca in acest punct, poate sa mi se spuna ca este chestie de gust. Ceea ce nu-mi place mie, poate sa placa altora. De acord. Asa este. Dar eu cred ca Mariza de data aceasta, a dus lucrurile putin prea in extrem, spre comercial chiar. A fost prea fusion stilul abordat. Un fusion care a ucis cumva fado-ul si spiritul lui, emotia transmisa de acel fado, hai sa-i spunem clasic. Nu vreau sa se inteleaga ca asi fi vrut sa ascult toata seara numai niste tanguieli dramatice, numai cantece de dor si jale, numai balade triste si lacrimogene. Nu! Nu despre asta este vorba. Pot sa inteleg in muzica Marizei influentele africane, ea fiind nascuta in Africa, arabe, etc.. Pot sa inteleg influentele braziliene si tot felul de alte influente. Dar… dar, fado-ul, este si trebuie sa ramana fado. Chiar daca putin mai mult sau mai putin influentat, colorat, imbogatit mai mult sau mai putin, tot fado trebuie sa fie, ori aseara nu am mai avut senzatia ca sunt la un concert de fado, ci poate la unul gen: „Buena Vista Social Club”. Stiu, exagerez putin, dar o fac ca sa ma intelegeti. Sincer, am plecat putin dezamagit de la acest concert. Am plecat neemotionat. Ne uns pe suflet. S-a abuzat de relatia cu publicul. Prea mult a fost implicat publicul in concert, iar dupa gustul meu, la concertele de fado, asta nu prea merge. Mai putin era mai bine. De aceea am si spus ca a fost impins spre comercial tot acest spectacol. Dialogul si cantatul permanent aproape, impreuna cu sala, publicul, a rupt acea atmosfera vrajita creata de fado. Accentele despre care vorbeam, au facut acelasi lucru: au indepartat vraja, magia, emotia. Nu am mai simtit marile, aroma vinurilor, a tavernelor, oceanul, iubirea, tristetea din fado. Am auzit prea mult si prea des publicul, accentele din cantece, cuvintele apasate, si povestile dintre ele. Aproape toate interpretarile pieselor arhicunoscute, au fost altfel, in stilul descris mai sus. Piese ca „Primavera”, „Terra”. Regula de aur in fado, celebrul „Silencio, que se vai cantar o fado!” (Liniste, se va canta fado!) nu a mai fost de actualitate la Bucuresti, pe 15 Mai 2014, la Sala Palatului. A fost doar un show, putin mai altfel.

Cam aceasta a fost si este impresia mea dragilor, care veti citi aceste randuri, prieteni sau neprieteni. Stiu ca sunt cativa fani ai Marizei, care, din cand in cand, citesc acest blog, pe acest subiect, iar daca au fost la concert, m-ar interesa sincer si parerea lor, pe care asi vrea sa o am in comentarii, daca se doreste. Vreau sa vad daca senzatiile mele au fost si senzatiile lor. Sa fie obiectivi. Sa nu fie fani cu orice pret, daca intelegeti ce vreau sa spun. Adica sa trecem cu vederea ceea ce nu este bine, de dragul artistului indragit. Pe mine, de data aceasta, Mariza m-a dezamagit un pic. Un pic mai mult. Pe voi?! Ati plecat emotionati de la acest concert?!

Concertul s-a incheiat la ora 22.15, si… surprinzator, cel putin pentru mine, publicul nu a mai vrut niciun bis! Nu a insistat deloc ca Mariza sa revina pe scena! Mie nu-mi venea sa cred ca s-au lasat asa de usor! Cum sa se incheie un concert, fara macar un bis?! Au fost cateva tentative firave de aplauze prelungite, dar care s-au stins rapid. Oare de ce nu s-a bisat?! Nu stiu.

Asa a cantat Mariza la Bucuresti, in majoritatea timpului, pe 15 Mai 2014, si este cumva un exemplu audio-video, a ceea ce am spus pana acum in cuvinte. Spun, cumva, pentru a fost si mai rau uneori, in timpul concertului. Clipul de mai jos, este chiar din concertul de la Bucuresti, din 15 Mai 2014.

Aceasta este Mariza care imi place mie:

Presa din Romania, penibila ca de obicei, a prezentat si a promovat anost si sablonard acest eveniment. Daca veti da o cautare pe net, veti gasi acelasi text insipid, inodor, incolor, repetat peste tot. Anuntul despre concertul Marizei, este un penibil copy-paste, peste tot pe net. Jalnic! Cu toate acestea, a fost SOLD OUT. Adica toate biletele au fost vandute. Asta e de bine. Sala Palatului din Bucuresti a fost arhiplina.

Sala Palatului Mariza poză (2)

poză (3)

poză (5) poză (6) poză (11)

Give Us Back Love

Este vineri, adica WE. Sa luam o pauza de la cretinism, prostie, tembelism, crime, violenta, minciuni, politica, manipulari ordinare, moaste, mizerie umana, morala, primitivism, etc… Sa ne mai si dicstram putin, sa ne simtem bine, si sa mai credem si in lucrurile frumoase. In dragoste de exemplu! Enjoy!

Cu respect,

Pelerini din tara nimanui

Joi seara am fost la Sala Palatului din Bucuresti, sa vad si sa ascult concertul extraordinar al lui Tudor Gheorghe, „Pelerini din tara nimanui”, muzica fiind pe versurile poetilor Grigore Vieru si Mircea Micu.

Tudor Gheorghe

Ca orice seara si ca orice concert cu Tudor Gheorghe, si aceasta seara, si acest concert, au fost frumoase, chiar daca in Bucuresti ploua putin. Muzica excelenta, versuri bune si foarte bune, doar ca totul a fost putin prea trist, prea melancolic, prea blues, prea plangacios… Poate ca si Tudor Gheorghe imbatraneste, si lehamitea de tot si de toate, incepe sa se instaleze incet, incet…. Nu stiu. Daca o tine tot asa, m-a pierde de client.

Rostesc cuvinte
Ca sa iau aer.
Adorm,
Ca sa nu mai stiu.

Tai pîine,
S-o bucur pe mama.
Ascult mierla,
Ca sa nu mint.

Ma uit la tei,
Ca sa nu uit.
Am rupt acest
trandafir. De ce?

Grigore Vieru

Tudor Gheorghe

 

Eram in pasare ascuns
Uns cu nesomn, de noapte uns
Si in lumina diafana
Pierdeam incet cate o pana.
Ele cadeau in lenes dans
Purtandu-si jertfa in balans
Si-mi era frig si tot mai gol
stateam pe un pustiu atol
Departe, poate langa mare,
Langa un tarm albit de sare.
A inceput sa ninga lin
Si m-a acoperit putin
Zapada ca o mangaiere
Cazand din doua emisfere.
Eram in pasare ascuns
uns cu nesomn, de roua uns
Si am inceput incet sa plang
Din ochiul drept, din ochiul stang.

Mircea Micu

Nu-mi ramane decat sa subscriu 100% la ceea ce urmeaza. Intr-o lume care se pregateste frenetic pentru propriul ei dezastru, credeti-ma ca nu mai aveti nimic altceva de facut, decat sa fiti impacati cu Dumnezeu, si sa va bucurati de viata.

Cu respect,

Maria Tanase

Am vazut-o pe Maria Tanase in acea zi, in ziua cand era condusa de romani pe ultimul ei drum. Am fost cu mama mea la inmormantarea ei. Eram copil. Era o zi frumoasa, la fel ca Maria Tanase. Era o mare de oameni pe strazile Bucurestiului. Nu am mai vazut nicidata de atunci incoace, asa ceva, adica atata lume la o inmormantare. A fost ceva unic, de neuitat, o zi memorabila. Dovada ca nu am uitat-o nici dupa atatia ani, si nici nu am sa o uit vreodata.

Maria TanaseAm crescut in casa cu discurile Mariei Tanase, si ale altor mari interpreti romani de muzica populara romaneasca si lautareasca. Toate aceste cantece superbe, precum si amintirea marilor interpreti romani de gen, se pierde incet, dar sigur. Gunoiul ne-a invadat aproape definitv vietile. Gusturile au fost pervertite in rau, probabil iremediabil si ireversibil pentru masele mari de oameni. Doar foarte putini mai rezoneaza cu frumosul si arta adevarata. Astazi apreciem doar gunoaie. Asa sunt vremurile: maneliste rau, in toate domeniile vietii sociale si artistice. Valoarea este pusa la zid, ignorata, uitata, minimalizata. Si uite asa, o sa disparem ca popor, ca popoare, intr-o mondializare stupida, care niveleaza creiere si suflete, incet, dar sigur. Stam cu mana si mintea ploconita la Merkel, la Obama, la Dragusanca, si la toate nulitatile zilelor noastre, de la noi sau de aiurea. Ne holbam si savuram cu nesat gunoaiele sociale si artistice, servite de fostul OTV, Acces Direct, WOWBiz, Maruta, Un show pacatos, Bendeac, un mascarici care se crede un mare actor al Romaniei, Carcotasii, Mondenii, etc. Acesta este nivelul de astazi al vietii si al culturii din Romania: susa, maneaua, prostul gust, imitatia ieftina si grosolana, mediocritatea, adica gunoi.

Sa ne aducem aminte de valorile noastre reale, care chiar daca nu mai traiesc astazi, nu trebuiesc uitate.

 

Sa mai ascultam o melodie superba.

Cu respect,