Nichita Stanescu, simplu

Motto: “Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge care vorbeşte.”
Nichita Stanescu

Astazi, 31 martie, este ziua de nastere a unui frumos si zanatic poet roman: Nichita Stanescu. In zilele tineretii mele, doi poeti faceau legea in poezia romaneasca, ambii de exceptie: Nichita Stanescu si Marin Sorescu. Erau cei mai interesanti, cei mai cool, cum s-ar spune astazi. Au scris multa poezie in versuri albe, ceva inedit fata de poezia clasica, si nu aveai cum sa nu fii curios sa citesti asa ceva. Eu sunt un mare iubitor de poezie si de Nichita, de Sorescu, si de multi altii, si de aceea am facut si pe acest blog, o categorie intitulata “Poezie si Muzica”, loc in care am postat multe poezii superbe marca Nichita Stanescu, asortate cu muzica of course, puteti sa aruncati o privire daca vreti … Dar nu despre asta vreau sa scriu astazi. Astazi vreau sa scriu despre poezie si despre Dumnezeu, despre umanitate, despre frumos si urat, bine si rau, lumina si intuneric. Ce are in comun Dumnezeu cu poezia sau poezia cu Dumnezeu? Unii nu vad nicio legatura, asa cum altii pot sa faca cate legaturi vor ei, dar un lucru este sigur, Dumnezeu are legatura cu tot ce este nobil si frumos, cu tot ce este minunat si adevarat, cu tot ce este desavarsit. Dumnezeu este frumusete pura, este educatie si cultura la superlativ, este muzica si arta in toate felurile, este arhitectura universala de top, si visare, este design de inalta clasa, gandire creativa si revolutionara, toate acestea si multe altele, imbracate in mantia unui caracter desavarsit, si a unei moralitati fara egal, si fara cusur.

Daca ar fi sa aleg o poezie sau doar niste versuri din geniala scriere a lui Nichita, asi alege poezia “Poem”:

“Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”

Recunosc ca si acum, cand scriu aceste randuri si dau un Copy/Paste ca poezia sa se aseze in articol, ma infior, si pielea se increteste, se buburizeaza de emotie si de placere… Iubesc foarte mult aceste patru versuri. Pentru mine ele inseamna atat de multe… Inseamna iubire, tandrete, grija fata de ceva sau cineva, inseamna delicatete, intelegere profunda, gingasie, responsabilitate, emotie, din nou dragoste, si mereu dragoste, sincera, curata, nobila, sufleteasca si trupeasca, inseamna ca-ti pasa, ca apreciezi, ca simti, ca traiesti cu bucurie si placere, dar si cu infinita precautie, minunea vietii si a frumosului, a dragostei impartasite sau nu, a dragostei eterne fata de ceva sau cineva frumos, minunat, superb, sublim: dragostea! Da, dragostea fata de dragoste! Dragostea inglobeaza tot, oameni si lucruri. Dragostea si credinta, increderea in celalalt, muta muntii din loc. Si asta ma duce cu gandul la femeile iubite, dar si la Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste eterna. Ma duce cu gandul la Hristos, la dragostea, increderea si frumusetea absoluta. Ma duce cu gandul si la ziua aceea in care Isus Hristos le spala picioarele ucenicilor Sai. De ce face Isus asta, pentru ca ii iubeste profund, ii iubeste neconditionat, ii iubeste etern, ii iubeste pana la capat, asa cum frumos se spune in Evanghelia dupa Ioan: “Inainte de praznicul Pastilor, Isus, ca Cel care stia ca I-a sosit ceasul sa plece din lumea aceasta la Tatal, si, fiindca iubea pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat. In timpul Cinei, dupa ce Diavolul pusese in inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gandul sa-L vanda, Isus, fiindca stia ca Tatal Ii daduse toate lucrurile in maini, ca de la Dumnezeu a venit si la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masa, S-a dezbracat de hainele Lui, a luat un stergar si S-a incins cu el. Apoi a turnat apa intr-un lighean si a inceput sa spele picioarele ucenicilor si sa le stearga cu stergarul cu care era incins. … „Intelegeti voi ce v-am facut Eu? Voi Ma numiti „Invatatorul si Domnul” si bine ziceti, caci sunt. Deci daca Eu, Domnul si Invatatorul vostru, v-am spalat picioarele, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora. Pentru ca Eu v-am dat o pilda, ca si voi sa faceti cum am facut Eu.”

Ce poate sa fie mai frumos de atat? Ce poate sa fie mai minunat, mai superb, mai inaltator ca acest gest, gest care va fi dus la limita lui maxima pe cruce. Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamantului, Creatorul nostru, al tuturor, ne spala mai intai picioarele, iar apoi ne spala de pacat si de moarte cu sangele Sau, adica cu Viata Sa fara de pacat, si fara de sfarsit, viata pe care ne-o daruieste fara ezitare, noua, dusmanilor lui de moarte, dupa cum s-a vazut. Ce Dumnezeu minunat! Ce Dumnezeu sublim! Ce Dumnezeu mare, desi pare mic, un servitor, un nimeni. El ne-a dat o lectie, ca si poetul, cati am inteles-o, cati o traim, cati o intelegem, cati o pretuim? Si pentru ca suntem aici, vreau sa va mai spun inca o data, si inca o data, si inca o data, ca Viul Dumnezeu, nu este imbecilul prezentat de bisericile si cultele acestei lumi. Dumnezeul Bibliei nu este idiotul care va cere sa pupati oase de morti, icoane, adica carpe si lemne, statui de sfinti, sa va tarati ca viermii pe pamant in coate si pe genunchi. Dumnezeul cel Viu si adevarat nu va cere sa fiti cretini, nu va cere sa faceti toate aceste ineptii si multe altele, nu va cere sa va dati cu curul de pamant in bisericile voastre penibile, Dumnezeu nu va cere nimic din toate prostiile pe care le faceti voi in numele Lui, Dumnezeu va cere un singur lucru: sa intelegeti ce a facut El si sa apreciati. Sa intelegeti ce este dragostea adevarata si modestia, sa va iubiti semenii ca pe voi insiva. Bisericile nu-l prezinta pe acest Dumnezeu, bisericile prezinta lumii clona Lui satanizata, adica acel Dumnezeu penibil si oligofren, care le cere oamenilor lucruri aberante, iar daca oamenii nu vor sa le faca pentru ca sunt imbecile, imediat se supara si trimite Guvid-19 peste lume. Nu dragi prieteni si neprieteni, nu acesta este Dumnezeul Bibliei, acesta este Dracu’, adica lupul in piele de oaie. Era un banc care spunea asa: Stiti de ce miros picioarele? Nu! Pentru ca pornesc din cur. Da, de peste 2000 de ani, lumea crede ca picioarele lui Dumnezeu pornesc din cur, lumea crede ca Dumnezeu este doar un criminal aberant sau crede ca Dumnezeu le cere oamenilor sa faca aberatiile descrise mai sus, si multe alte enormitati. Multi calca fara jena pe sarutul Creatorului, atei sau credinciosi, crezandu-l sarutul lui Iuda. De peste 2000 de ani, ne batem joc de noi, strivind sarutul Creatorului, de pe talpile picioarelor noastre. Nu ne pasa! Facand asta, este normal sa strivim si saruturile semenilor nostri. Intram cu ele, cu picioarele, si implicit cu sarutul cel sublim, prin sange omenesc, prin suflete, prin fecale, la propriu sau la figurat, peste tot pe unde este urat si intuneric. Nu stiu daca Nichita s-a gandit la tot ceea ce am scries eu aici, dupa stiinta mea, el era mai spre ateism, dar despre relatia lui cu Dumnezeu, stiu doar ei, el si Dumnezeu, dar cu siguranta, si nu am niciun dubiu aici, s-a gandit la ceea ce am spus la inceput, s-a gandit la dragoste, la frumos, la apreciere, la grija, la impreuna simtire, la respect reciproc, la dragoste, la dragoste, la dor, la neuitare…, la dragoste, la…, la… Si sa nu uitam ca si Dumnezeu ne spune acelasi lucru, ca El, Dumnezeu, este dragoste, este dragostea perfecta, desavarsita, ireal de frumoasa, dragoste intrupata pentru noi. Dumnezeu ne-a pus pe noi, oamenii, pe doua picioare, nu pe patru sau mai multe, ca sa avem verticalitatea si demnitatea Creatorului.

“Cine nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre. Preaiubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii.”

Nu Dumnezeu ne trimite bolile, suferinta, dezastrele, jalea, tanguirea si moartea, ci Dracu’. Nu Dumnezeu ne striveste sarutul din talpa piciorului, ci Dracu’ si oamenii care il urmeaza, iar acestia sunt MAJORITATEA, din nefericire. Ar fi frumos sa nu ne strivim saruturile unii altora, dar in aceasta lume, lumea pacatului si a mortii, acest lucru este posibil la foarte putin oameni. Doar la cei care apreciaza tot ceea ce am spus aici, dar si multe alte lucruri si sentimente frumoase si bune, si care inteleg corect lucrurile.

Nichita, minunatul Nichita, pune sublimul in patru randuri, pune in patru randuri, visul dragostei eterne si desavarsite, delicata, sensibila si responsabila, simtitoare si profunda, dragostea adevarata. Superb! Indiferent ce iubesti, oameni, lucruri sau pe Dumnezeu, dragostea trebuie sa fie mereu aceeasi. Dragostea este mereu egala cu ea insasi, asa ca draga muritorule, daca intalnesti o astfel de dragoste pe drumul vietii tale, bucura-te de ea ca un copil, țopăie de fericire, savureaz-o si traieste-o cat de mult poti, este unica, si sa mai stii ca Dumnezeu ne iubeste pe toti in acelasi fel. De cate ori vei intalni femeia sau barbatul care are grija cu sfintenie si delicatete de sarutul tau de pe talpa piciorului ei/lui, sa stii ca este ca si cum l-ai fi intalnit pe Dumnezeu. Bucura-te, apreciaza, iubeste la fel. Si ce este cel mai important, este faptul ca o astfel de dragoste EXISTA! Este vie si nemuritoare!

Toate acestea fiind zise, “Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”

Cu respect,

A lovi…

Nu îmi e frică,
Dar nu ştiu: cum
Se ridică
Glasul, braţul cum
Se întinde să lovească?
Şi când strâng pumnul
Trebuie să strâng
Şi aripa-ngerească?
Şi ca să scuip în obraz
Trebuie să adun
Salivă şi ură
În loc de silabe
Şi trebuie să-l împroşc
Pe cel mai de-aproape?
Aripa îmi sângeră şi se despică
Între răzbunare
Şi alibi:
Nu mi-e frică,
Dar mi
Se pare
Mai mare
Umilinţa de a lovi.

Ana Blandiana

Ylonka Verheul

Foto: Zeb Daemen

Melodia lui FLorin Bogardo este… senzationala, magnifica, superba! Florin Bogardo, acest Leonard Cohen al Romaniei. Superb! Superb! Superb!

Cu respect,

Atavism

Carys RevilleUitatul pe fereastră a devenit un tic,
Toată lumea se uită pe fereastră.
Citeşte, spală, iubeşte, moare
Şi din când în când dă fuga
Şi se uită pe fereastră.

Ce vreţi să vedeţi?
După cine priviţi?
Luaţi-vă gândul, cine a fost de venit a venit,
Cine a fost de plecat a plecat,
Ce a fost de trecut prin dreptul vostru a trecut.

Lăsaţi perdelele,
Trageţi obloanele
Şi mai luaţi-vă o dată tensiunea.

După ce a văzut totul – ploi, războaie,
Soare, cârtiţe, evenimente,
Repetate mereu aidoma,
Omenirea nu cred că mai doreşte serios
Să mai vadă ceva.
Totuşi uite-o lipită de ferestre,
În ochi cu un gol.

Marin Sorescu

Foto: Sophie Michaela

Cu respect,

Amintirea… cu ochi lungi, cu gene lungi

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea
Uitată-n colţul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.
Perdele lungi ţin calea către soare …
Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veşted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală

Picând domol în umbra liniştită …
Şi floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche şi clocită.

Vasile Voiculescu

Cu respect,

Vei plange mult ori vei zambi ?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
„Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Lucian Blaga

Cu respect,

Catre Galateea

Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mă rog de tine,
naste-mă.
Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape –
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea…
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mă rog de tine,
naste-mă.
Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile – miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele – umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe care mi-I plec în fata ta si mă rog de tine,
naste-mă. Naste-mă.

Nichita Stanescu

Cu respect,

Trist cantec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr, cândva.

Numai iarba ştie gustul pământului.

Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,

de inima mea când o părăseşte.

Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,

tristeţea mea e înaltă.

Vine o vreme când mor caii.

Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.

Vine o vreme când plouă rece

şi toate femeile poartă capul tău

şi rochiile tale.

Vine şi o pasăre mare, albă,

care ouă pe cer luna.”

 

Nichita Stanescu

Ashleigh-Good[1]

Foto: Ryan McGinley

Cu respect,

P.S. Acest post, este si pentru prietena mea Monica, pe care o pretuiesc pentru grija pe care mi-o poarta, si nu numai.

Pasarea… cu voi…

– Esti trist asta-seara, îi spuse pasarea,
vad eu ca esti trist…
– Nu, nu – raspunse soldatul,
– Si totusi pari trist, zise pasarea cea alba,
pari trist.
– Nu, nu sunt trist, raspunse soldatul,
nu, nu.
– Esti trist asta-seara, vad eu,
ai ceva pe suflet – mai zise
pasarea alba.
– Nu, nu sunt trist – si lasa-ma-n pace!
se rasti la ea soldatul.
Pasarea se desprinse de pe bratul lui
si zbura fâlfâind din aripile ei mari
si albe, foarte albe.
– Unde-o fi plecat pasarea aia
cuvântatoare?
se trezi deodata soldatul, vorbind
singur.

Nichita Stanescu – Pasarea

Mai bine singuratic si uitat,
Pierdut sa te retragi nepasator,
In tara asta plina de humor,
Mai bine singuratic si uitat.

O, genii intristate care mor
In cerc barbar si fara sentiment, –
Prin asta esti celebra-n Orient,
O, tara trista, plina de humor…

 

 

George Bacovia – Cu voi

Cu respect,

Descantec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui „Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă „Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

Ana Blandiana

Cu respect,