Atavism

Carys RevilleUitatul pe fereastră a devenit un tic,
Toată lumea se uită pe fereastră.
Citeşte, spală, iubeşte, moare
Şi din când în când dă fuga
Şi se uită pe fereastră.

Ce vreţi să vedeţi?
După cine priviţi?
Luaţi-vă gândul, cine a fost de venit a venit,
Cine a fost de plecat a plecat,
Ce a fost de trecut prin dreptul vostru a trecut.

Lăsaţi perdelele,
Trageţi obloanele
Şi mai luaţi-vă o dată tensiunea.

După ce a văzut totul – ploi, războaie,
Soare, cârtiţe, evenimente,
Repetate mereu aidoma,
Omenirea nu cred că mai doreşte serios
Să mai vadă ceva.
Totuşi uite-o lipită de ferestre,
În ochi cu un gol.

Marin Sorescu

Foto: Sophie Michaela

Cu respect,

Adam

Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sani tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
„Asta e viata!” – a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamaie
Adam scotea la lumina o noua cadana
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam,
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Marin Sorescu

Marie… O vreme… Marie…

Ma uit la fiecare carte noua
Ca Avram la Isac,
Pe cand se pregatea
Sa-l injunghie.

Te voi sacrifica si eu
Pe aceste cateva vreascuri
Ale cunoasterii,
Si din litere va curge sange.
Si ma voi invalui in fumul lui
Sa nu ma mai vada duhurile.

Si asa voi fi bun
Materiei
Inca o vreme.

Marin Sorescu

Cu respect,

Actorii

Cei mai dezinvolti – actorii!
Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cand incep sentimentele sa se clarifice

Moartea lor pe scena e atat de naturala,
Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!

Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata,
Nici macar pe-asta n-o stim trai.
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,
Penibil si inestetic
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.

Marin Sorescu

Un WE cat mai frumos si relaxant sa aveti! In curand vom relua subiectele tari din crestinism. Va multumesc ca vizitati acest site.

Cu respect,

Hibernam

Traim din amintiri, hibernam în vizuina
Unei frumoase intamplari, care se-ndeparteaza.
Intre vinovatie si – asteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Asteptam cu mana streasina la inima.
Si ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne pastram calmul.
„Nu se lipeste mancarea de mine” – zici
Uite-asa nimic n-are gust, când suntem despartiti.

Sanul tau mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Asa trezesti în mine speranta.

Marin Sorescu

Sa aveti un WE frumos!

Cu respect,

Pictura cu crin

Si as dori să te pastrez
In clipa aceasta de stralucire
Ca pe-o floare,
care se daruie singura
Unei picturi cu sfânt.
(Vezi arhanghelul cu crinul
în mâna.)
Sigur, eu nu sunt sfantul!
Dar îmi place imaginea si o pastrez.
Azi-noapte am ascultat spovedaniile complete
(Volumul II sau I?)
Legate în piele, oricum.

Cum se mai aduna si viata noastra!
Ca un film de desene-animate,
Făcut din cuvinte scrise.
Ce nevoie avem de
aceste priviri în urma
Si toate aceste intamplari
Mai mult sau mai putin necesare,
Pe care, până la urma,
Suntem tentati să le credem chiar fericite?
Sunt insasi viata noastra cu gust amar
Care tanjeste dupa o lacrima de cainta,
Ca să-l mai dilueze.

Ai trecut ca o umbra prin toate aceste incaperi
Ale castelului tau
(Nu din Spania, desigur!)
Si nu te-a intinat nimic.
Nu te-a atins nici o arma din panoplia
Ghiftuita de spade, din sala armelor.
E nemaipomenit cum frumusetea ta stie să se apere
Si chiar daca nu mi-ai fi spus o vorba
Pentru mine ai fi fost mai limpede
Decât primul meu gând de dimineata.

Azi-noapte am fost mai epici –
Si cuvintele tale
Le-am văzut strecurindu-se
Prin fereastra intredeschisa,
Prefacindu-se în fulgi,
Pentru neantinarea orasului.

Marin Sorescu

Cu respect,

Trebuiau sa poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Batran,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii –
„Miorita” si „Luceafarul” si „Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindca auzeau mereu
Latrand la stana lor cainii,
Plecau sa se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramanea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adanci
Si un tanar care vorbea cu ei,
Întrebandu-i ce se tot leagana fara vant ?

Acest tanar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de ganduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau sa le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

Marin Sorescu

Cu respect,