Nichita Stanescu, simplu

Motto: “Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge care vorbeşte.”
Nichita Stanescu

Astazi, 31 martie, este ziua de nastere a unui frumos si zanatic poet roman: Nichita Stanescu. In zilele tineretii mele, doi poeti faceau legea in poezia romaneasca, ambii de exceptie: Nichita Stanescu si Marin Sorescu. Erau cei mai interesanti, cei mai cool, cum s-ar spune astazi. Au scris multa poezie in versuri albe, ceva inedit fata de poezia clasica, si nu aveai cum sa nu fii curios sa citesti asa ceva. Eu sunt un mare iubitor de poezie si de Nichita, de Sorescu, si de multi altii, si de aceea am facut si pe acest blog, o categorie intitulata “Poezie si Muzica”, loc in care am postat multe poezii superbe marca Nichita Stanescu, asortate cu muzica of course, puteti sa aruncati o privire daca vreti … Dar nu despre asta vreau sa scriu astazi. Astazi vreau sa scriu despre poezie si despre Dumnezeu, despre umanitate, despre frumos si urat, bine si rau, lumina si intuneric. Ce are in comun Dumnezeu cu poezia sau poezia cu Dumnezeu? Unii nu vad nicio legatura, asa cum altii pot sa faca cate legaturi vor ei, dar un lucru este sigur, Dumnezeu are legatura cu tot ce este nobil si frumos, cu tot ce este minunat si adevarat, cu tot ce este desavarsit. Dumnezeu este frumusete pura, este educatie si cultura la superlativ, este muzica si arta in toate felurile, este arhitectura universala de top, si visare, este design de inalta clasa, gandire creativa si revolutionara, toate acestea si multe altele, imbracate in mantia unui caracter desavarsit, si a unei moralitati fara egal, si fara cusur.

Daca ar fi sa aleg o poezie sau doar niste versuri din geniala scriere a lui Nichita, asi alege poezia “Poem”:

“Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”

Recunosc ca si acum, cand scriu aceste randuri si dau un Copy/Paste ca poezia sa se aseze in articol, ma infior, si pielea se increteste, se buburizeaza de emotie si de placere… Iubesc foarte mult aceste patru versuri. Pentru mine ele inseamna atat de multe… Inseamna iubire, tandrete, grija fata de ceva sau cineva, inseamna delicatete, intelegere profunda, gingasie, responsabilitate, emotie, din nou dragoste, si mereu dragoste, sincera, curata, nobila, sufleteasca si trupeasca, inseamna ca-ti pasa, ca apreciezi, ca simti, ca traiesti cu bucurie si placere, dar si cu infinita precautie, minunea vietii si a frumosului, a dragostei impartasite sau nu, a dragostei eterne fata de ceva sau cineva frumos, minunat, superb, sublim: dragostea! Da, dragostea fata de dragoste! Dragostea inglobeaza tot, oameni si lucruri. Dragostea si credinta, increderea in celalalt, muta muntii din loc. Si asta ma duce cu gandul la femeile iubite, dar si la Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste eterna. Ma duce cu gandul la Hristos, la dragostea, increderea si frumusetea absoluta. Ma duce cu gandul si la ziua aceea in care Isus Hristos le spala picioarele ucenicilor Sai. De ce face Isus asta, pentru ca ii iubeste profund, ii iubeste neconditionat, ii iubeste etern, ii iubeste pana la capat, asa cum frumos se spune in Evanghelia dupa Ioan: “Inainte de praznicul Pastilor, Isus, ca Cel care stia ca I-a sosit ceasul sa plece din lumea aceasta la Tatal, si, fiindca iubea pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat. In timpul Cinei, dupa ce Diavolul pusese in inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gandul sa-L vanda, Isus, fiindca stia ca Tatal Ii daduse toate lucrurile in maini, ca de la Dumnezeu a venit si la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masa, S-a dezbracat de hainele Lui, a luat un stergar si S-a incins cu el. Apoi a turnat apa intr-un lighean si a inceput sa spele picioarele ucenicilor si sa le stearga cu stergarul cu care era incins. … „Intelegeti voi ce v-am facut Eu? Voi Ma numiti „Invatatorul si Domnul” si bine ziceti, caci sunt. Deci daca Eu, Domnul si Invatatorul vostru, v-am spalat picioarele, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora. Pentru ca Eu v-am dat o pilda, ca si voi sa faceti cum am facut Eu.”

Ce poate sa fie mai frumos de atat? Ce poate sa fie mai minunat, mai superb, mai inaltator ca acest gest, gest care va fi dus la limita lui maxima pe cruce. Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamantului, Creatorul nostru, al tuturor, ne spala mai intai picioarele, iar apoi ne spala de pacat si de moarte cu sangele Sau, adica cu Viata Sa fara de pacat, si fara de sfarsit, viata pe care ne-o daruieste fara ezitare, noua, dusmanilor lui de moarte, dupa cum s-a vazut. Ce Dumnezeu minunat! Ce Dumnezeu sublim! Ce Dumnezeu mare, desi pare mic, un servitor, un nimeni. El ne-a dat o lectie, ca si poetul, cati am inteles-o, cati o traim, cati o intelegem, cati o pretuim? Si pentru ca suntem aici, vreau sa va mai spun inca o data, si inca o data, si inca o data, ca Viul Dumnezeu, nu este imbecilul prezentat de bisericile si cultele acestei lumi. Dumnezeul Bibliei nu este idiotul care va cere sa pupati oase de morti, icoane, adica carpe si lemne, statui de sfinti, sa va tarati ca viermii pe pamant in coate si pe genunchi. Dumnezeul cel Viu si adevarat nu va cere sa fiti cretini, nu va cere sa faceti toate aceste ineptii si multe altele, nu va cere sa va dati cu curul de pamant in bisericile voastre penibile, Dumnezeu nu va cere nimic din toate prostiile pe care le faceti voi in numele Lui, Dumnezeu va cere un singur lucru: sa intelegeti ce a facut El si sa apreciati. Sa intelegeti ce este dragostea adevarata si modestia, sa va iubiti semenii ca pe voi insiva. Bisericile nu-l prezinta pe acest Dumnezeu, bisericile prezinta lumii clona Lui satanizata, adica acel Dumnezeu penibil si oligofren, care le cere oamenilor lucruri aberante, iar daca oamenii nu vor sa le faca pentru ca sunt imbecile, imediat se supara si trimite Guvid-19 peste lume. Nu dragi prieteni si neprieteni, nu acesta este Dumnezeul Bibliei, acesta este Dracu’, adica lupul in piele de oaie. Era un banc care spunea asa: Stiti de ce miros picioarele? Nu! Pentru ca pornesc din cur. Da, de peste 2000 de ani, lumea crede ca picioarele lui Dumnezeu pornesc din cur, lumea crede ca Dumnezeu este doar un criminal aberant sau crede ca Dumnezeu le cere oamenilor sa faca aberatiile descrise mai sus, si multe alte enormitati. Multi calca fara jena pe sarutul Creatorului, atei sau credinciosi, crezandu-l sarutul lui Iuda. De peste 2000 de ani, ne batem joc de noi, strivind sarutul Creatorului, de pe talpile picioarelor noastre. Nu ne pasa! Facand asta, este normal sa strivim si saruturile semenilor nostri. Intram cu ele, cu picioarele, si implicit cu sarutul cel sublim, prin sange omenesc, prin suflete, prin fecale, la propriu sau la figurat, peste tot pe unde este urat si intuneric. Nu stiu daca Nichita s-a gandit la tot ceea ce am scries eu aici, dupa stiinta mea, el era mai spre ateism, dar despre relatia lui cu Dumnezeu, stiu doar ei, el si Dumnezeu, dar cu siguranta, si nu am niciun dubiu aici, s-a gandit la ceea ce am spus la inceput, s-a gandit la dragoste, la frumos, la apreciere, la grija, la impreuna simtire, la respect reciproc, la dragoste, la dragoste, la dor, la neuitare…, la dragoste, la…, la… Si sa nu uitam ca si Dumnezeu ne spune acelasi lucru, ca El, Dumnezeu, este dragoste, este dragostea perfecta, desavarsita, ireal de frumoasa, dragoste intrupata pentru noi. Dumnezeu ne-a pus pe noi, oamenii, pe doua picioare, nu pe patru sau mai multe, ca sa avem verticalitatea si demnitatea Creatorului.

“Cine nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre. Preaiubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii.”

Nu Dumnezeu ne trimite bolile, suferinta, dezastrele, jalea, tanguirea si moartea, ci Dracu’. Nu Dumnezeu ne striveste sarutul din talpa piciorului, ci Dracu’ si oamenii care il urmeaza, iar acestia sunt MAJORITATEA, din nefericire. Ar fi frumos sa nu ne strivim saruturile unii altora, dar in aceasta lume, lumea pacatului si a mortii, acest lucru este posibil la foarte putin oameni. Doar la cei care apreciaza tot ceea ce am spus aici, dar si multe alte lucruri si sentimente frumoase si bune, si care inteleg corect lucrurile.

Nichita, minunatul Nichita, pune sublimul in patru randuri, pune in patru randuri, visul dragostei eterne si desavarsite, delicata, sensibila si responsabila, simtitoare si profunda, dragostea adevarata. Superb! Indiferent ce iubesti, oameni, lucruri sau pe Dumnezeu, dragostea trebuie sa fie mereu aceeasi. Dragostea este mereu egala cu ea insasi, asa ca draga muritorule, daca intalnesti o astfel de dragoste pe drumul vietii tale, bucura-te de ea ca un copil, țopăie de fericire, savureaz-o si traieste-o cat de mult poti, este unica, si sa mai stii ca Dumnezeu ne iubeste pe toti in acelasi fel. De cate ori vei intalni femeia sau barbatul care are grija cu sfintenie si delicatete de sarutul tau de pe talpa piciorului ei/lui, sa stii ca este ca si cum l-ai fi intalnit pe Dumnezeu. Bucura-te, apreciaza, iubeste la fel. Si ce este cel mai important, este faptul ca o astfel de dragoste EXISTA! Este vie si nemuritoare!

Toate acestea fiind zise, “Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”

Cu respect,

Catre Galateea

Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mă rog de tine,
naste-mă.
Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape –
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea…
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mă rog de tine,
naste-mă.
Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile – miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele – umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe care mi-I plec în fata ta si mă rog de tine,
naste-mă. Naste-mă.

Nichita Stanescu

Cu respect,

Trist cantec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr, cândva.

Numai iarba ştie gustul pământului.

Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,

de inima mea când o părăseşte.

Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,

tristeţea mea e înaltă.

Vine o vreme când mor caii.

Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.

Vine o vreme când plouă rece

şi toate femeile poartă capul tău

şi rochiile tale.

Vine şi o pasăre mare, albă,

care ouă pe cer luna.”

 

Nichita Stanescu

Ashleigh-Good[1]

Foto: Ryan McGinley

Cu respect,

P.S. Acest post, este si pentru prietena mea Monica, pe care o pretuiesc pentru grija pe care mi-o poarta, si nu numai.

Pasarea… cu voi…

– Esti trist asta-seara, îi spuse pasarea,
vad eu ca esti trist…
– Nu, nu – raspunse soldatul,
– Si totusi pari trist, zise pasarea cea alba,
pari trist.
– Nu, nu sunt trist, raspunse soldatul,
nu, nu.
– Esti trist asta-seara, vad eu,
ai ceva pe suflet – mai zise
pasarea alba.
– Nu, nu sunt trist – si lasa-ma-n pace!
se rasti la ea soldatul.
Pasarea se desprinse de pe bratul lui
si zbura fâlfâind din aripile ei mari
si albe, foarte albe.
– Unde-o fi plecat pasarea aia
cuvântatoare?
se trezi deodata soldatul, vorbind
singur.

Nichita Stanescu – Pasarea

Mai bine singuratic si uitat,
Pierdut sa te retragi nepasator,
In tara asta plina de humor,
Mai bine singuratic si uitat.

O, genii intristate care mor
In cerc barbar si fara sentiment, –
Prin asta esti celebra-n Orient,
O, tara trista, plina de humor…

 

 

George Bacovia – Cu voi

Cu respect,

Poveste sentimentala

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut
structura materiei, de la-nceput.

Nichita Stanescu

Cu respect,

Finish sau Pariu pe o lacrima

Alergam atat de repede incat
mi-a ramas un ochi in urma
care singur m-a vazut
cum ma subtiam,
dunga mai intai, linie apoi…
Nobil vid strabatand nimicul,
rapida parte neexistanda
traversand moartea.

Nichita Stanescu

„Cand S-a apropiat de cetate si a vazut-o, Isus a plans pentru ea si a zis:”Daca ai fi cunoscut si tu, macar in aceasta zi, lucrurile care puteau sa-ti dea pacea ! Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine, de cate ori am vrut sa strang pe fiii tai cum isi strange gaina puii sub aripi, si n-ati vrut ! „ (Luca)

Cu respect,

Adunarea prin indepartare

Este ceea ce este.
Legea este a totului, tot ceea ce este.
Îndepartarea de lege se numeste eroare.
Eroarea este îndepartarea de este.
Eroarea este, estele fara sa fie el.
Ea este primul altceva.
Ea fuge din unu, devenind cu unu, doi.
Este adunarea prin îndepartare.
Este ceea ce am putea zice : unu fara unu fac doi.
Nu este ceea ce nu este.

Unu cuprinde totul lui este.

Doi nu, adica e putin.
Trei nu, adica e mic, adica e în afara, adica nu e.
Este adunarea prin îndepartare, adica
unu fara unu, care este fara unu, fac trei.

Nichita Stanescu

Fata in ploaie

Cu respect,

De mult…

De mult negru ma albisem
De mult soare ma-noptasem
De mult viu ma mult murisem

Din visare ma aflasem
Vino, tu, cu tine toata
ca sa-ntruchipam o roata

Vino, tu, fara de tine
ca sa fiu cu mine, mine
O, rasai, rasai, rasai
pe infernul meu, un rai
O, ramâi, ramâi, ramâi
Palma bate-mi-o în cui
pe crucea de carne
când lumea adoarme.

Nichita Stanescu

Cu respect,

Dragostea si Neuitarea…

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

Nichita Stanescu

„Tango: Se poate defini poezia?

Fanus Neagu:
Nu. Este o stare de Dumnezeu, este o stare de nastere de ingeri, daca vrei, o stare de cadere in robia dragostei si de izbucnire a tipatului alb. Nu stiu ce-i poezia. Stiu ca imi place la nebunie, pot sa citesc si sunt fermecat sa citesc si, mai ales, am puterea, fara a vrea, sa retin versuri frumoase.

Tango: Ce este iubirea, domnule Fanus?

Fanus Neagu:
Atunci cand iti pierzi capul, mai imprumuti unul si il pierzi si pe ala. Si cand il regasesti, nu esti tu. Si ai vrea sa fie ea in locul tau si totdeauna stii, chiar daca nu se intampla, ca ea a plecat cu altii si e cu altii. Si iubirea e o lunga stare de gelozie, si de turbulenta, si de nefericire.  Iubirea e frumoasa numai dupa ce ai traversat-o.

Tango: Si ai scapat cu viata.

Fanus Neagu: Si ai scapat cu viata. Da.
Tango: Care este femeia fatala a vietii dumneavoastra?

Fanus Neagu: N-am avut femei fatale. Am avut iubiri naprasnice si departari, asemenea. Auzi, femei fatale! Pot sa vorbesc eu, dupa aproape 50 de ani de casatorie, de femei fatale! Ma, Costica, femeile fatale nu se povestesc. Se imprima in istoria sentimentala a fiecarui om si sunt duse dincolo de mormant, majoritatea  necunoscute. Cele care se fac cunoscute, ori au fost ele prea nebune, ori cei care s-au destainuit, prea natangi. Femeia fatala functioneaza mai mult ca idee pana nu te lovesti de ea. Atunci functioneaza ca fulger, trasnet, descarcarile nebuniei. E bine sa nu le intalnesti.”

Cu respect,

Tu erai piatra, tu erai norul…

Inima se varsa printre coaste,
sufletul cadea in fluturare.
Se tineau de inelare, mainile noastre,
intr-o veche, grea inserare.
Eu ma rugam la umarul tau,
ma rugam cu un fel de cuvinte albastre.
Ma rugam astfel, mereu,
pana se-naspreau secundele noastre.
Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-si curmau asupra-ne zborul
secundele dandu-se tuturora.
Astfel ne trecea viata, astfel muream,
deveneam transparenti, de gheata.
Privelistea lumii trecea ca prin geam
prin lipsa noastra verticala de viata.
Numai pasarile lovindu-se, foarte mirate,
in noi isi varsau zborul.
Eu ma rugam in cuvinte ciudate.
Tu erai piatra, tu erai norul.

Nichita Stanescu

 

Cu respect,